În contextul unei mobilități crescute a forței de muncă și al internaționalizării pieței muncii, un număr tot mai mare de cetățeni români și desfășoară activitatea profesională în afara granițelor țării. Această realitate implică nu doar adaptarea la legislațiile muncii locale, ci și integrarea în sistemele fiscale ale statelor de rezidență temporară. În mod firesc, orice angajat care obține venituri din muncă în străinătate este supus obligației de a contribui la bugetul de stat al țării respective, prin plata impozitului pe venit. Totuși, în numeroase situații, acest impozit este achitat în cuantumuri mai mari decât cele legal datorate, ceea ce conferă contribuabilului dreptul de a solicita restituirea diferenței – proces cunoscut sub denumirea de rambursare a impozitului plătit în străinătate. Deși acest proces este pe deplin legal și reglementat în legislațiile fiscale naționale, el este adesea înconjurat de neînțelegeri, mituri și informații incomplete.
Rambursarea impozitului plătit în străinătate nu este o practică informală sau o „portiță legală”, ci o procedură fiscală complet reglementată de legislația statelor în care cetățeanul și-a desfășurat activitatea. Aceasta decurge din structura sistemelor de impozitare care funcționează, în cele mai multe cazuri, pe principiul reținerii la sursă – angajatorul reține din salariul brut al angajatului o sumă estimativă aferentă impozitului pe venit, pe care o virează ulterior către administrația fiscală. La finalul anului fiscal – care coincide, în cele mai multe cazuri, cu anul calendaristic – , pe baza veniturilor totale realizate și a deducerilor legale aplicabile (cum ar fi deduceri pentru copii, pentru cheltuieli medicale, pentru navetă sau alte tipuri de scutiri), autoritatea fiscală efectuează regularizarea obligației fiscale. Dacă suma reținută anticipat depășește impozitul final datorat, contribuabilul are dreptul de a solicita returnarea excedentului.
Excedentele fiscale apar frecvent în cazul persoanelor care lucrează pe durate mai scurte decât un an calendaristic, în cazul celor cu venituri reduse, al angajaților care nu depășesc plafonul minim impozabil sau al celor care beneficiază de deduceri personale sau familiale, dar care nu sunt reflectate în reținerile lunare. În Germania, de exemplu, o parte semnificativă a contribuabililor se încadrează în clasa de impozitare I sau II, iar în funcție de situația familială sau de durata șederii, impozitul reținut lunar poate fi mai mare decât cel efectiv datorat. În Olanda, mecanismul fiscal permite ca persoanele care au lucrat doar câteva luni, dar au avut rețineri proporționale unui an întreg, să recupereze sume semnificative. Cazurile concrete demonstrează că rambursările pot ajunge la sume de ordinul a 1.000–3.000 de euro per contribuabil, în funcție de venitul anual și de gradul de corectitudine al reținerilor operate de angajator.
Este important de înțeles că acest mecanism este un drept, nu o facilitate acordată discreționar. Rambursarea impozitului nu afectează nici contribuțiile sociale, nici drepturile ulterioare la pensie, sănătate sau la alte prestații sociale. Cu alte cuvinte, solicitarea restituirii impozitului plătit în plus nu anulează sau diminuează perioada de contribuție recunoscută în sistemul de asigurări sociale al statului respectiv. De asemenea, demararea acestui proces nu condiționează și nu limitează în niciun fel posibilitatea reîntoarcerii în țara respectivă pentru un nou contract de muncă.
Fiecare stat are propriul sistem fiscal, precum și un calendar fiscal specific, care trebuie respectat pentru a nu pierde dreptul de solicitare a rambursării. De exemplu, în Germania și Olanda, anul fiscal coincide cu anul calendaristic și se încheie la 31 decembrie. În schimb, în Regatul Unit, anul fiscal începe la 6 aprilie și se încheie la 5 aprilie anul următor. Astfel, contribuabilii trebuie să se conformeze acestui calendar atunci când pregătesc și depun declarația fiscală anuală. Aplicarea pentru rambursarea taxelor poate fi făcută după sfârșitul anului fiscal sau, în unele cazuri, imediat după părăsirea locului de muncă, dacă persoana nu mai are intenția de a reveni în acel an în țara respectivă. De asemenea, termenul de prescripție pentru solicitarea rambursării variază între 3 și 5 ani în funcție de țară, iar în lipsa unei cereri în acest interval, suma plătită în exces devine definitivă și intră în bugetul statului, fără a mai putea fi recuperată.
Pentru a iniția procedura de rambursare a impozitului, contribuabilul trebuie să furnizeze documente care atestă legalitatea activității desfășurate și sumele reținute cu titlu de impozit. Printre acestea se numără contractul de muncă, fișele de salariu (lunare și anuale), documentele fiscale finale (precum P60 sau P45 în Marea Britanie, Lohnsteuerbescheinigung în Germania, Jaaropgave în Olanda), codul fiscal personal sau numărul de asigurare socială din țara în care s-a lucrat, o copie a actului de identitate sau a pașaportului și, în anumite situații, dovezi privind situația familială. Lipsa unui document nu exclude posibilitatea de rambursare, dar poate complica procesul, motiv pentru care este recomandată colaborarea cu o firmă specializată în servicii de recuperare a taxelor, care poate obține duplicatele necesare de la angajatori sau autorități fiscale locale.
În unele cazuri, pentru obținerea unor deduceri suplimentare, contribuabilul poate fi solicitat să furnizeze documente precum certificatele de naștere ale copiilor, certificatele de căsătorie sau documente privind reședința fiscală în țara de origine. De asemenea, este important ca formularele fiscale locale să fie completate corect, cu respectarea cerințelor lingvistice și legale din statul respectiv.
Durata standard de procesare a cererilor de rambursare fiscală variază între două și șase luni, în funcție de volumul de muncă al administrației fiscale, de perioada în care este depus dosarul (unele autorități fiind mai aglomerate în lunile de început ale anului) și de corectitudinea documentației transmise. Deși nu există un termen imperativ în care statul este obligat să ramburseze impozitul, contactul constant cu autoritățile fiscale și intervențiile prompte (prin telefon sau corespondență oficială) pot accelera considerabil procesul. Statisticile arată că persoanele care utilizează serviciile unor companii specializate beneficiază de rambursări mai rapide și de o rată de succes mai mare, întrucât specialiștii acestora cunosc procedurile locale și mențin o comunicare eficientă cu funcționarii fiscali din țările respective.
Pentru a estima sumele care pot fi recuperate, contribuabilii pot apela la simulatoare online, disponibile gratuit pe platformele unor companii cu experiență în domeniul fiscal internațional. Aceste calculatoare estimează valoarea rambursabilă în funcție de venitul brut, perioada lucrată, suma totală reținută și eventualele deduceri. Chiar dacă estimările nu au valoare juridică, ele oferă o imagine de ansamblu utilă, care poate influența decizia de a iniția procesul. În practică, sumele recuperate variază de la câteva sute la câteva mii de euro, iar pentru multe persoane cu venituri moderate, aceste sume pot reprezenta o resursă financiară considerabilă.
Așadar, recuperarea taxelor plătite în străinătate nu este doar un drept legal al contribuabilului, ci și un act de responsabilitate financiară personală. Sumele obținute prin rambursare pot contribui la echilibrarea bugetului familial, la achitarea unor datorii sau la realizarea unor investiții personale. În plus, exercițiul fiscal în sine – întocmirea documentelor, respectarea termenelor, înțelegerea sistemului fiscal local – dezvoltă o cultură financiară care poate fi valorificată pe termen lung.
În concluzie, conform legalbadger.org, recuperarea taxelor plătite în străinătate este un drept garantat și accesibil tuturor persoanelor care au lucrat legal în afara țării. Cu o abordare profesionistă, susținută eventual de experți în domeniu, rambursarea impozitului devine o oportunitate reală de recuperare a unor sume importante – bani care, altfel, s-ar pierde definitiv în bugetele statelor în care au fost reținuți.